Vreau sa renunt la proastele obiceiuri. Nu, nu ma las de fumat.

Vreau sa nu mai imi rod unghiile cand sunt nervoasa.

Vreau sa nu mai las totul pe ultima sute de metri. ( ce expresie tampita )

Vreau sa scriu si sa citesc mai mult.

Vreau sa nu ma mai sperie trecutul.

Vreau sa nu imi mai las geanta pe jos si pantofii pe masa. Cica ar aduce ghinion.

Vreau sa imi apreciez mai mult prietenii.

Vreau sa nu mai desenez pe peretii din baie aceleeasi frunze pe care le desenam si la trei ani. ( Psihanalistii din voi au o parere interesata despre lucrul asta, asa-i? )

Vreau sa nu mai imi beau cafeaua noaptea.

Vreau sa nu mai aleg pentru altii.

Vreau sa nu mai judec nici atunci cand am dreptate.

Vreau sa imi mut patul langa geam.

Vreau o scrumiera in forma de trifoi. Cu trei foi, evident.

Vreau sa imi schimb coafura si brelocul de la chei.

Vreau un pestisor albastru si o pisica portocalie.

Vreau sa vad Rusia. Neaparat vreau sa vad Rusia.

Vreau sa nu mai zambesc necunoscutilor.

Vreau un stilou nou.

Vreau lalele si rochie cu crinolina.

Vreau mere verzi.

Vreau sa renunt la jumatate din dorintele de mai sus.

Vreau sa recitesc Decameronul si sa revad Parfumul.

Vreau sa vreau o masina mov.

Vreau sa raman eu.

Wake up kids. We’ve got the dreamers disease.

PS: Da, prima parte a postului asta e putin din alt film.

Nu am de gand sa imi transform blogul intr-o cronica a stirilor, a situatiei financiare a romanilor sau o avanpremiere a conditiilor meteorologice din ziua urmatoare. Nu ma bantuie amintiri, nu ma chinuie neplaceri si nici nu ma da fericirea afara din casa. Asa ca din cand in cand mai trantesc cate un post despre lipsa de inspiratie sau mai bine zis despre lipsa de dorinta virtuala. Sunt satura de forumuri, de nick-uri si impresii de fibra optica. Caut cate un prilej de a zambi in orice altceva. Si spre norocul meu, imi reuseste.

Cand am deschis blogul acum un an si ceva eram convinsa ca va disparea o data cu starile de neliniste ce ma chinuiau la vremea respectiva. Acum, nu regret ca l-am pastrat. E placut uneori sa privesc in urma pasilor mei prin prisma cuvintelor pe care le-am asternut, mai ales in momente ca astea, cand prezentul pur si simplu nu se lasa conturat in pixeli.

Considerati postul asta ca o fila din jurnalul meu pe hartie, ratacita fara voie in sunetul tastelor. Uneori vorbesc singura, alteori vorbesc cu mine…

Si nu in ultimul rand, sustin articolul acesta.

Multi spun ca realitatea e dura, ca nu strica sa traiesti in visare etc. De unde stim cum e.. cum ar putea fi, daca nu facem decat sa o evitam? De ce mi-ar pasa daca imi petrec seara de revelion in rochia neagra la care se presupune ca visez inca de la revelionul trecut sau ca mi-o petrec in rochia mov pe care am purtat-o de o mie de ori? Nu vreau sa stiu nimic. Ba mai mult, nu vreau sa imi planific nimic. Nu imi surade nici macar ideea ca as putea preveni ceva, ca as putea evita ce cred eu ca imi face rau. Ma ingrozeste ideea de tipar, ideea de a urma un drum deja batatorit fie si doar de gandurile mele. Nu vreau sa stiu. Vreau sa traiesc. Sa simt, sa ma bucur, sa plang… sa merg mai departe. Sa fiu fericita. Fericita nestiind. Am foarte putine momente in care ma rup de concretul minunat in care traiesc si trec drumul spre visare. Asta e unul dintre ele. Si nici macar cand visez, nu o fac ca la carte. Si ma iubesc pentru asta. Why a gun? Why not? …

Poate si pentru ca la mine fiecare an e diferit si ma intreb ce-mi aduce acum, poate si pentru ca nu mai fac lucrurile pe care le faceam inainte.. dar ele nu ma parasesc niciodata… nu stiu. Cert e ca , de fiecare data cand se astern ani peste amintirile mele.. imi transforma prezentul in ceva ce nu imi place. Nu mai simt cum simteam, nu mai imi doresc cum imi doream. Cand eram copil simteam atat de adanc fiecare aroma de decembrie, de iarna.. de Craciun. Acum trec pe langa mine ca si cand nu ar exista.

Asta e iarna pentru mine. Mar si scortisoara.

Imi aduc aminte, dar nu sunt in stare, de fapt nu vreau, sa imi creez amintiri noi. Si nu stiu de ce. Nu e suferinta, nu e deprimare… e pur si simplu o stare care nu ma lasa si pe care nu o las nici eu. Nu mai imi place de mult sa scriu lucruri atat de lipsite de inteles ca articolul asta, dar din nou insomniile se joaca splendid cu mine. Si pur si simplu nu am ce face. Asa ca aleg sa sap in mine. Si sa gasesc… nimic. Nu mai simt dar sunt fericita. Si nu stiu cum sa explic starea asta celor din jur. Nu stiu cum sa le spun cat de naturala e si ca nu m-am simtit atat de bine niciodata. Si pana la urma.. de ce mi-ar pasa de ce zic unii sau altii? Pai.. imi pasa la modul in care actiunile mele afecteaza o terta persoana. Daca merita, bineinteles… E ceva timp de cand merg pe principiul : “te tratez cum ma tratezi “.

Destul cu destainuirile, confesiunile tarziu in noapte.. cand de fapt e dimineata in toata regula… pfff… cum zboara timpul. Am ajuns sa ador si asta. Nu am sa va urez sarbatori fericite.. oricum ne mai auzim pana atunci.. vreau insa sa va urez sarbatori cu suflet. Sufletul vostru, nu al altcuiva, sau nu al vostru vazut prin ochii altora. Stiti cat de important e sa poti sa fii asa cum esti? Nu asa cum ai vrea sa fii, nu asa cum trebuie sa fii, nu asa cum ar vrea altii sa fii… pur si simplu asa cum esti.

PS: M-a luat somnul. Las rectificarile pe maine. Ce nu e ok, feel free to tell me ( damn, m-am englezit iar )

Tot ce ma inconjoara in clipa asta mi se par inutile. Oricat de mult mi-as pune amprenta pe un loc sau lucru, tot nu il simt in totalitate al meu. Am invatat sa apatin. Unui barbat, unui stil, unor ideologii. SI ele sa imi apartina mie. Dar sunt clipe cand toate astea imi lipsesc. Zambesc… imi privesc camera, hainele, gentile, toate au o parte din mine. Nu cat as vrea, dar suficient incat sa fiu fericita in paradoxurile ce ma inconjoara.

Lucrurile banale intotdeauna m-au fericit mult mai mult decat marile realizari. Nu cred in vise de-o viata si reusite de moment. Cred doar in lumea mea. Imaginara, cum o numea cineva ieri. Nici nu putea fi altfel. Nu-mi doresc nimic “real”, nu-mi doresc lumea tuturor. N-as sti ce sa fac cu ea. Sa ma adaptez? La ce? La ignoranta, suferinta de fatada si prostie? In fond, tot ce e al meu e cat se poate de real. Mai real decat orice altceva. Ma ocup de asta in fiecare zi…

La vie en rose, Treat me like a woman. Edith si Lisa. Doua epoci, doua femei, doua stiluri diferite… si eu. Colectionez idei, fraze, versuri, comportamente si dorinte din trecut. Pana la urma, nu sunt deecat un amalgam de urme “retro”. Ce poate fi mai “comercial” decat atat? Deloc original, dar atat de satisfacator…

La un moment dat mi-am impus sa tin cont de parerea celor din jur. Sa sufar cand cineva ma facea jignea.. sa plang cand eram lasata cu ochii in soare de x sau y, sa meditez zile si nopti la dragostea adevarata si la nemurirea sufletului. Nu pot. Viata nu e numai alb sau negru. SI pentru a o trai nu trebuie sa o dramatizez la maxim. Si poate ca da… sunt rea si rece. Si poate ca mai si mint din cand in cand. Si nu de putine ori ma pun pe mine pe primul loc. Egoista si manipulatoare?

Probabil. Insa stiu ce inseamna respectul, oricat de aiurea ar suna pentru unii dintre voi, pentru mine e foarte simplu. Te tratez cum ma tratezi. Si nu o fac pentru ca ar exista vreo regula nescrisa gen ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. O fac pentru ca asa vreau. Sunt razbunatoare? Sunt. Te-ai gandit si ca ai facut sa meriti asta sau traiesti cu impresia ca pe cine prind ard? Spun intotdeauna ce gandesc si nu-mi pasa daca ranesc. Nu pot proteja pe cineva decat prin minciuni..si cum a proteja inseamna a tine in primul rand la persoana respectiva..atunci nu vad cum se inteleg lucrurile astea cu minciuna. Pentru ca asa suntem noi, avem nevoie de iluzii. Iar adevarul numai iluzie nu e. Din punctul meu de vedere discutiile si explicatiile astea sunt inutile.. dar paradoxal, uneori sunt si binevenite. Daca nu ii spun unei persoane ce cred despre el privind-o in ochi inseamna ca sunt convinsa ca isi va da seama singur, si va fi de o mie de ori mai dureros.

N-am mila sau sentimente? Astea sunt replici de filme ieftine. Sunt fericita pentru ca stiu sa imi pese de mine.. sunt fericita ptr ca nu simt regrete, pentru ca nu plang cand imi spun altii ca ar trebui sa o fac… pentru ca nu sufar ca la carte. Pentru ca oricat de grea ar fi cazatura, eu nu raman nici macar cu vanatai. Nu stiu daca e bine sau rau si nici nu-mi pasa. Si doar ca de cat sa fiu falsa..mai bine sunt asa. Rece si rea in ochii unora. N-ar trebui sa fiu asa sincera? Sau o fac doar de dragul imaginii? Tot ce e posibil. Insa asta nu aveti cum sa aflati. De fapt..tot ce credeti despre mine sunt presupuneri, pe care din fericire eu nu le bag in seama… indiferent ce pozitie ocupati in inima mea.

Da, imi place sa spun lucrurilor pe nume, indiferent de subiect. Ii pot spune prietenei mele cand greseste fara teama de a o rani. Daca nu as face-o as avea temeri si regrete. Pot fi constienta de calitatile si defectele mele. Pot purta o discutie civilizata cu o femeie sau cu un barbat fara a cadea in patima generalizarilor. Nu am false pudori si ipocrizii legate de sex sau relatii de orice natura. Sunt doar eu. Si doar eu stiu ce inseamna asta.

PS: In caz ca nu se intelege.. nu ma adresez unei persoane anume.

Azi…