Cum era de asteptat, comentariile de dupa sunt absolut delicioase. Sute de motive politice din cauza carora nu am fost noi in primele trei, acuze la adresa Portugaliei ca ar fi votat Moldova doar pentru ca tara e plina de moldoveni si tot asa. Din punctul meu de vedere, piesa Moldovei a fost chiar reusita. A avut si un show frumos, nu le-a fost rusine sa cante in romana, sa promoveze muzica populara, nu le-a fost rusine sa spuna “multumesc” la sfarsit… nu le-a fost rusine cu cine sunt. Si nu vad de ce ar trebui sa le fie.

Poate ar trebui sa invatam si noi sa facem asta, daca tot nu ne merge cu copy paste-ul. De-aia e bine sa arunci un ochi in ograda ta mai intai.. poate poate… E amuzant cum dam vina pe tot ce putem, de la juriu pana la tocurile Elenei Gheorghe, numai pe piesa de doi lei nu. Trebuie sa recunosc ca am avut momente cand am zis si eu “hai ca nu e asa rea”… dar uite ca a fost.

Sunt convinsa ca si data viitoare vom face la fel. Doar asta ne e farmecul. Si asa bine ne statea pe locul 25… poate la anu`…

O carte scrisa la persoana I,  povestea unui preot, Tom Marshfield, un barbat in jur de 40 de ani, cult, fermecator, credincios tocmai prin necredinta lui… care e fortat sa plece in exil din cauza comportamentului sau sexual si sa marturiseasca in scris aventurile cu femeile din parohia sa. Isi construieste marturisirea adresanduse femeii care se ocupa de locul in care sta, de care ulterior se si indragosteste. Vrand sa redea firul evenimentelor Tom are dese momente in care se pierde in amanunte, in povesti care nu au nici o legatura cu intamplarile recente sau in analiza propriilor obsesii.  Mi-e usor sa ma regasesc in modul autorului de a trece de la un gand la altul, de la descrierea partidelor de sex cu amanta la imaginea tatalui sau in caminul de batrani. E interesant cum, desi se culca cu majoritatea femeilor din biserica lui, deci se indragosteste de fiecare in parte, mai mult sau mai puti.. femeia a carei perfectiune il impresioneaza cel mai mult esti si femeia in fata careia nu poate fi altfel decat impotent. Iar puternica ei credinta in Dumnezeu este inca un factor care il face pe Tom sa nu poata depasi blocajul.

Nu-i stralucita, insa e buna pentru pauzele de la CSI, pauzele de invatat, drumul cu metroul… sau pur si simplu pentru orele ce raman neumplute cu alte activitati. Nu stiu daca sa vi-o recomand sau nu, nici cele mai bune carti pe care le-am citit nu au fost “de recomandat”, mai ales pe blog. Si pentru exceptii… nu fac exceptii.

Azi implineste 80 de ani de existenta. Nu vreau sa scriu un articol standard despre aniversari, mijloace de sarbatorire sau sa fac istoria postului de radio in zece randuri. De fapt, nu voiam sa scriu nimic. Si nu vreau sa mai aman mult asteptata plimbare cu bicicleta.. hm, dar fie, inca 5 minute.

Sunt convinsa ca la prima vedere societatea de radiodifuziune nu merita foarte multe laude insa pentru mine RRA insemna altceva. Sau insemna mai mult decat pentru voi. Azi am ocazia sa-mi regasesc copilaria mai mult decat o fac de fiecare data cand vin la cei care m-au crescut. La fel ca toate institutiile care vor sa-si arate urma in istorie, aniversarea asta aduce dupa sine cateva emisiuni menite sa ne reaminteasca si de vremurile bune. Si spre deliciul meu, am ocazie sa ascult top 80 al celor mai difuzate piese de-a lungul anilor. Sunt acelasi pe care le ascult zilnic la mp3-ul meu. Vechiturile mele, fara de care nu as putea spune ” a trecut cu bine si ziua de azi”. Vechiturile la care faceti voi referire cand ma numiti “demodata”. Dar senzatia e alta. E cea pe care o aveam in copilarie. Chiar daca acum casa bunicilor nu mai arata ca rupta din basmele copilariei, chiar daca pe jos nu mai am pamant si radio nu mai e aparatul ala vechi din panza… De multe ori regret ca modernizarea a trebuit sa isi puna amprenta si aici. Intotdeauna am sperat ca va ramane coltul meu neatins de timp. Multi imi spun ca ar trebui sa ma bucur…ca nu s-a deteriorat. Ba din contra.. exact asta s-a intamplat. Dar oricum, e un subiect pe care l-am mai abordat intr-o ipostaza asemanatoare doar ca anotimpul era putin difererit. Ma opresc si ma intorc la coltul meu de muzica… retro. Revin cu povesti de la gura sobei. Cred…

Revenind la N V, numele trupei are drept origini noul val al cinematografiei franceze din anii ’60 si miscarea de revitalizare a chanson-ului traditional. Cred ca ati observat obsesia mea pentru Dance with me , This is not a love song , Guns of Brixton si multe altele. So, 22 noiembrie, Sala Palatului. Ne vedem acolo.

Program TEATRUL ACT – 10 ANI (14-19 Oct. 2008)

 Probabil ca ati vazut The Road to Guantanamo dar pentru cei care nu au facut-o sau pentru cei care doresc sa-l reveda, faceti un drum la Cinemateca. Documentarul reda povestea a trei britanici in inchisoarea americana Guantanamo Bay, in care au fost tinuti fara a li se aduce nici o acuzatie, timp de doi ani.  N-am reusit niciodata sa inteleg controversele iscate dupa lansarea lui.. sau poate nu vreau sa inteleg. Modul critic in care sunt privite guvernele americane si britanice nu era o noutate in 2006 cand s-a turnat filmul, nu ar fi trebuit sa uimeasca atat de mult. Si totusi, a facut-o. In momentul lansarii sale la Berlin, felul in care erau tratati detinutii inchisorii din Guantanamo era deja o informatie publica.

Autorul filmului se intreaba: “Cat de departe vom merge in numele SECURITATII?”  Una din intrebarile pe care, oricat de mult ai vrea, nu le poti transforma din intrebari retorice in intrebari ce isi vor gasi intr-o zi un raspuns.  Filmul le-a adus lui Michael Winterbottom si co-regizorului Mat Whitecross, Ursul de Argint pentru regie in 2006 la Festivalul de la Berlin.

Mai am si momente cand mi se face dor de vara. Rar, dar se intampla. Azi am parte de o astfel de nostalgie. Si totusi… ce frumos ploua.

if you’re lost you can look–and you will find me
time after time
if you fall I will catch you–I’ll be waiting
time after time